Din cei peste 1.200 de participanţi, cîţiva au comentat şi pe acest site şi şi-au spus oful despre cum e să pedalezi prin noroi, alţii au stat frumuşel pe margine, alţii au făcut doar o parte din traseu. Iată o sinteză a părerilor lor, culese de ici, de colo.
Fotografii: Anka (citiţi şi despre participarea ei pe blogul personal)
Ana Maria a evadat pe jumătate
Ana Maria Ciobanu
Nr. Concurs: 721
Bicicletă: Merida Kalahari, roşie
Biciclistă de oraş şi mare amatoare de drumeţii, mi-am zis să le combin pe cele două şi să mă înscriu la „Prima Evadare”, că n-o fi aşa de greu. Cu o zi înainte de concurs am dat o tură de antrenament de la Căciulaţi, pe la palatul Ghica şi apoi prin pădure vreo 10 km. Soarele strălucea, noii mei ochelari îşi făceau datoria şi mă protejau de ţânţari şi alte bazdaconii, traseul era uscat şi tare plăcut, puţinele bălţi din pădure se puteau evita fără probleme. Eram entuziasmată şi de abia aşteptam să înceapă concursul.
M-am trezit la 7 şi 20, înaintea ceasului, exact ca un copil care nu poate să doarmă de fericire că pleacă în tabără. Afară întuneric şi ploaie măruntă. Am băut un ceai verde, m-am echipat şi mi-am zis că nu o să ţină mult ploaia. „N-are rost să mai car şi pelerina”.
La 9 am pornit din Pantelimon cu prietenul meu spre Aleea Privighetorilor unde ne aşteptau 1200 de biciclişti, care mai de care mai coloraţi. Ne-am aşezat la coada şirului pentru că am coşmaruri cu ciclişti care se prăbuşesc ca piesele de Domino. Când s-a dat startul m-a cuprins entuziasmul şi fredonam ca o zăpăcită: „Sunt la maratooon! Sunt la maratooon!”. De pe margine tot felul de omuleţi simpatici băteau din palme, strigau „allez-allez!”, fluierau sau îţi urau noroc. Poliţiştii care închideau coloana ne încurajau şi ei din spate cu strigături şi zâmbete.
Ne-am mai adăpostit de ploaie pe sub câte un copac ca să se mai răsfireze coloana şi apoi am pornit mai cu viaţă. Cum se îngusta poteca, cum se bloca şirul pentru că mulţi se dădeau jos de pe bicicletă şi îngreunau înaintarea. Recunosc, eram destul de mulţumită de mine că reuşeam să mă deplasez prin bălţi şi noroaie. Până duminică habar n-aveam cum e să-ţi fugă spatele, faţa, bicicleta cu totul, spatele într-o direcţie, faţa în alta. Am depăşit grupul care mergea pe lângă bicicletă şi i-am dat tare până la întâlnirea cu şoseaua de centură (km 8). Maţele mele începuseră să facă scandal şi tot sperau în apariţia unui checkpoint cu banane şi ciocolată. Aviz amatorilor: mâncaţi bine dimineaţa şi luaţi-vă în ghiozdan măcar o ciocolăţică. Pedalam tot mai abitir cu gândul la bunătăţile de la Palatul Ghica şi mă împăunam când prietenu’ mă peria şi îmi spunea că dacă ţinem ritmul ăsta terminăm sigur traseul în cele maxim cinci ore prevăzute de regulament. Nu mi se părea greu. La început m-au durut încheieturile de la vibraţii dar până la urmă am reuşit să-mi ţin mâinile relaxate pe ghidon. Îmi mai tremurau genunchii la câte un derapaj dar mă redresam.
Citeşte continuarea poveştii pe blogul Anei.
Bogdan a pedalat fără număr, dar cu noroi
A plouat nasol, a fost nămol. Am pedalat printre crengi şi buşteni. Am mers şi pe lângă biclă, în coloană, ca într-o zi aglomerată prin centrul Bucureştiului. Peste pajişti şi câmpuri, pe lângă o stână, am traversat calea ferată şi alte hopuri. Până la punctul în care am început să car bicicleta în spate (după 12 km de la start) – pentru că nu mai mergea nici împinsă. S-au depus câteva kilograme de noroi pe ea. S-a glumit mult, lumea s-a simţit bine. Unii căutau o doamnă prin tufe şi au găsit un domn (Băse… nin să fi fost, că ajungeam la finish).
Întreaga poveste este tot aici, într-un articol separat.
Anca Lăzăroaie şi-a cărat bicicleta în spate
A fost prima data cand am participat la asemenea concursuri si a fost super experienta. Ploaia, noroiul, pietrisul dinainte de asfalt, toate au fost sarea ce trebuie pusa in orice mancare. Iti fugea bicla de sub tine, apoi pac, jos! Lumea de langa mine ma intreba daca sunt bine. Eram bine. Super!
Am impins la bicla, am luat-o pe sus (nu prea mult ca era cu 3 kile mai grea de la noroi), asa ceva pe asfalt nu traiesti. Super inca odata!
Data viitoare, daca va fi tot ploaie, imi scot franele si merg cu foaia mica.
Deci Anca nu renunţă, este o luptătoare!
Sorin e fericit
Cursa a fost ceva de vis, chiar si cu tot noroiul existent pe prima parte. Organizarea a fost excelenta, marcarea traseului la fel, vremea aproape de excelent, ce mai, bestial! Se ne revedem cu bine la anul.
Ce să mai comentezi la aşa o părere veselă?
Mai găsiţi cîteva impresii în comentariile de la primul articol şi de la al doilea despre Prima evadare.