Cînd am ieșit 100 noaptea, nu ne-a știut nimeni. Cînd am fost 450, am luat amendă. Cînd am făcut masa critică, eram mai puțini ca noaptea. Cînd am ieșit, în 27 octombrie 2012, cam 1.000, ne-au escortat și ne-au împărțit în grupuri mai mici, ca să ne controleze mai ușor.
De cînd mă știu în București, primarul mă ignoră cînd sunt pe două roți. Purtătoarea de cuvînt de la Administrația Străzilor refuză dialogul, poliția mă încurcă în numele legii. Ei nu înțeleg că asta nu poate duce la altceva decît la furie.
La marșul „Existăm și-o s-avem bandă”, au fost bannere cu dorințe. „Vreau piste pe șosea”, scrisese cineva pe o foaie A4 lipită pe spate. „Vreau șosele fără cîini”, zicea altcineva. Erau referiri la autostrăzile suspendate, la planurile ciudate ale primăriei opresciene, la gîndirea retrogradă a reprezentanților noștri locali slab educați și degrabă consumatori de buget.
Am pedalat în 27 octombrie în zgomot de claxoane nervoase. Conservarii bucureșteni au ieșit la supermarket, în parc, la marginea orașului sau la pescuit. Cu mașina, pentru că asta au învățat la grădi, în școală și în familie. Nu li s-a spus că există și altceva pe lume, nu li s-a adus aminte de ciudatul obiect din pod sau de pe balcon numit bicicletă. Educația este cheia, asta spune restul Europei și al planetei.
Au fost la marș mulți oameni care nu credeau în schimbare, vezi video mai sus. Dar au venit și vor mai veni dacă sunt chemați. Psihologic vorbind, frustrările li se acumulează în subconștient și nu vor putea trăi cu ele, vor dori să și le manifeste.
Poate nu la anul, poate nu peste doi ani, dar în curînd va fi furie în București și ea poate porni chiar de la iubita noastră bicicletă. Trebuie să fie furie.
Fotografiile din galerie sunt pe Facebook, în grupul Bicicliști urbani, numai bune de tăguit.