Dar povestea e puţin mai lungă. În dimineaţa asta, pe la 3:45, obosit de atîta efort intelectual, am decis să ies cu bicla, după ce mai făcusem două drumuri mici şi urcasem şi coborîsem în total 36 de etaje cu bicicleta în spate (dacă ei s-au decis să se mute la etajul 9 şi eu am greşit scara blocului, ce să fac!).
Mi-am pus accesoriile, am umplut bidonul cu apă, am aprins luminile pe dinam magnetic.
Nici nu ies bine din bloc şi dau de un tînăr care încerca să se hotărască pe ce alee să o ia, clătinîndu-se. I-am oferit ajutorul meu, dar a bîiguit ceva de tipul „Nu, omule, mă descurc”.
Oraşul pustiu. Numai taxiurile brăzdau străzile. Am băgat mare, în timp ce fredonam Billie Jean. O fi fost vocea mea falsă sau ora nepotrivită, dar cert e că s-au luat după mine vreo 5 haite de cîini. Parcă-şi predau ştafeta, terminam cu unii şi veneau alţii. Nu m-au deranjat, ba chiar m-au motivat să prind viteza de 36 km/h, maximă pînă acum. Oricum nu mă puteau prinde şi oboseau repede.
Pe la Eroilor, cînd am ajuns la un „hi-hi” din Billie Jean , maşina poliţiei s-a pus în mişcare după mine, ca în filmele americane în care, pe autostrada pustie, goneşte un bolid. Numai că eram în regulă: cască, mănuşi, lumini, viteza legală. Poliţiştii erau mai mult curioşi: ce caut cu bicicleta la ora aia, unde stau, dacă nu sunt cumva „obosit”. De muzică nu s-au legat. M-au escortat la viteza mea pînă pe la benzinăria dinainte de Kogălniceanu. Mi-au urat drum bun şi m-au sfătuit să mă odihnesc. Drăguţ.
Oricum, a fost poate cea mai tare cursă în şa de pînă acum: răcoare, străzi libere, cîntec, escortă. Poate mai fac. Sau poate facem o ieşire în grup, de tipul întîlnirilor organizate de Am doar 18 ani. Sau poate chiar o petrecere ciclistă de tipul celei de curînd de la Grădina Verona. Cine se bagă?
Pe aceeaşi temă, oarecum :