Eu am cam terminat de citit poveştile trimise la Concursul Veloteca. Urmează să termine şi ceilalţi membri ai juriului şi în 25 mai este programată anunţarea cîştigătorilor.
Au fost peste 100 de poveşti în concurs. Citindu-le, m-am simţit puţin ca la corectarea lucrărilor de admitere de la FJSC.
N-am zăbovit prea mult asupra textelor care nu au fost scrise în limba română. N-am eliminat din lectură poveştile scrise cu litere fără diacritice, deşi limba română presupune şi ciudatele semne.
Iată textele pe care le-am notat cu nota maximă:
Gabriel Mircea Ciobanu spune povestea unui om bolnav care nu mai vrea să-i deranjeze pe cei apropiaţi şi decide să meargă cu bicicleta cît mai mult. În timpul unei furtuni, are un accident, dar îşi repară bicicleta şi continuă drumul.
Şi furtuna de adineauri a fost frumoasă…”Realiză că această întâmplare l-a pus în situaţia de a alege între a fi strivit de resturile ce zburau împrejurul lui, vârtejul de aer creat de furtună sau arcurile electrice ce se iscau din senin. I-a readus aminte ce înseamnă instinctul de conservare, de adrenalina ce se varsă în sânge şi îl face să se simtă viu, de mirosul transpiraţiei, de palmele cu care îşi acoperea ochi şi nasul pentru a se proteja… Şi că a uitat efectiv de toţi… de boală… de prieteni… de toate lucrurile pe care le considera importante şi de fapt, nu erau!Cu aceste gânduri, îsi împachetă lucrurile rămase, apoi verifică bicicleta pentru ultima oară. Îşi montă rucsacul pe portbagaj iar, apoi se sui pe şa şi plecă rapid spre pădure… Trebuia să găsească un loc în care să înopteze.Cât va mai putea să se ţină pe bicicletă, va merge. Indiferent de cât de greu sau lung va fi drumul el va fi în viaţă…
Constantin Niţu se îndrăgosteşte de o fată care merge pe o bicicletă roşie. Plin de emoţie, o abordează şi ceea ce el crede că sunt gafe sunt de fapt lucruri care o fac pe fată să-l placă. Cei doi sunt împreună acum.
Dupa patru ore de discutii pe banca aceea de la fabrica de paine, am plecat din nou cu bicicletele. M-a dus prin locurile pe unde mergea ea. Era atat de liniste. intelegeam de ce era asa suparata cand nu era pe bicicleta, ii lipsea linistea, senzatia de libertatea pe care i-o ofereau drumurile pustii de la campie. Am intrebat-o daca vrea sa ne intoarcem, era deja miezul noptii. A intors fara sa raspunda. Avea dinamul pornit si ii vedeam umbra. Pana si umbra ei se bucura de bicicleta.
Ne-am intalnit apoi, in fiecare zi sa pedalam si sa vorbim despre capitalele lumii. Dupa patru ani, inca pedalam impreuna, dar acum nu mai am slapi in picioare.
Daniel Ene plănuia să pedaleze alături de copii la o mănăstire din apropiere, dar nu bănuia cît de rezistenţi sunt micuţii. S-au oprit din mers mult mai tîrziu, după ce au parcurs 50 km în şa.
Aproape pe inserate am ajuns la matusa lor. Atat cumnata-mea, cat si cumnatu-meu mi-au zis ca sunt nebun. Și chiar cred ca am dat dovada de inconstienta pentru ca am parcurs fix 50 de km pe canicula, pe un drum dificil impreuna cu doi copii.
Eu am dat dovada de nebunie, dar ei, Adriana si Valentin, cei doi copii ai mei au dat dovada de pasiune, o pasiune frumoasa care le-a dat forta sa mearga mai departe.
Acum, dupa zece ani, inca mai au forta sa mearga mai departe.
Mihai T. Ioan se pricopseşte în Germania cu o bicicletă rezistentă. Din neatenţie, într-una dintre ieşiri, ajunge pe autostradă. Este oprit de poliţie care îl compătimeşte. Este cinstit de poliţist cu o „beutură” care-i rămîne în memorie.
Şi mi-a cumpărat şi un sandwich şi m-a învăţat ce beau bicicliştii în germania: Raddle, adică Roată, un amestec de un sfert bere cu drojdie şi trei sfert fanta lemon. O aiureală, dar am băut una ca să îi fac pe plac neamţului. Şi de întors m-am întors acasă fără chef, cu un tren în care mi-au dat voie să pun şi calul de fier.
Elena Gus evocă o zi din Herăstrău, cînd observă o fetiţă ce număra copacii, fluturii şi bicicletele. Întîlnirea dintre bicicleta ei şi cea rezemată declanşează o viziune interesantă.
Dar înainte ca jocul să reînceapă, apăru stăpânul bicicletei albastre. Blondina nici nu observă cum sora ei s-a mutat cu gândul departe… într-un univers unde era doar ea şi el. Întocmai ca şi cele două biciclete pe care le îngrijeau, şi ei au încercat aceleaşi sentimente. Ei însă îşi puteau decide soarta, iar soarta aleasă a fost exact cea la care visau cele două biciclete.
Încheiere:
Ea a plecat într-un internship în America. Bicicleta roşie i-a fost furată cu două luni înainte de plecare. El a vândul bicicleta albastră. Avea nevoie de bani pentru a pleca în Spania.
Şi-au promis însă că anul viitor vor pedala iar împreună!
Adrian-Alexandru Cristoiu e bucuros că a cumpărat o bicicletă atît de ieftină, de la un nene de pe stradă, fără să ştie ce-l aşteaptă. Ghidonul nu-l ascultă deloc şi se face de rîs în faţa fetelor.
De s-ar fi terminat totul aici. A doua zi de dimineaţă, la uşa mea se înfiinţase una din cele două bârfitoare. Din ochii ei ieşeau flăcări. Nu zicea nimic. Doar pufnea pe nări. Am scos capul pe uşă să văd ce se întîmplase. Am scos un ţipăt scurt când am văzut bicicleta roşie la uşă, cu roţile pline de pământ iar toate florile de pe palier, propietatea celei din faţa mea, răvăşite. Am îngânat un “Iertaţi-mă!” în timp ce mă retrăgeam în apartament, iar vecina mârâindu-mi un “Beţiv ordinar!”.
Două săptămâni am încercat să scap de bicicletă, timp în care am fost vizitat de toţi ceilalţi vecini: ba pentru pereţii zgâriaţi, ba pentru geamul spart de la intrarea în bloc, ba pentru câinii ce schelălăiau noaptea fiind călcaţi pe labe şi cozi. Şi ce să le explic că nu eu făceam asta ci bicicleta de capul ei? Ar fi crezut că-mi bat joc de ei şi chiar atunci ar fi trebuit să mă mut din bloc, ba chiar din cartier. Toţi îmi dadeau acelaşi sfat: “Lasa-te de băutură!”…
Aşa că de asta sunt aici, părinte. Poate că are pe necuratul în ea şi îl scoatem cumva.
Preotul privi cu milă la bietul suflet. Răsuflă adînc, trase aer adânc în piept şi intră cu bicicleta în biserică. Poate se mai putea face ceva.
Andrei Cercel se trezeşte într-o zi ce pare obişnuită. Însă oraşul este plin de biciclişti şi pînă şi primarul pedalează. Pare un rai velo urban, prea frumos pentru a fi adevărat.
Deodată am auzit o voce care-mi spunea să mă trezesc. Mă gândeam că eram deja pe lumea cealaltă. Am simțit o smucitură și o palmă peste față. Am deschis ochii. Eram la mine acasă. Nu a fost decât un vis. Prietenul meu a zis că m-a claxonat dar nu i-am răspuns și a urcat până la mine să vadă ce se întâmplă. M-a văzut cum dormeam adânc și m-a trezit. M-am îmbrăcat într-o grabă și am urcat în mașină. Același peisaj dezolant. Iar poluare, iar claxoane, șoferi nervoși trafic și în zare munții dispăruseră.
– Știi ce îmi voi cumpăra când iau leafa? Îl întreb pe amicul meu.
– Ce?
– O bicicletă. Vreau să merg pe munte. Pe muntele ăla care nu se vede din oraș.
– Am înțeles. Te-a înnebunit Diana…
Fiecare membru al juriului citeşte toate poveştile, indiferent cărui site i-au fost trimise. Fiecare text primeşte o notă de la 1 la 10. Se face media. Dacă doi sau mai mulţi concurenţi au acelaşi punctaj, se vor juriza textele încă o dată.