Acum cîteva zile, povesteam pe grupul Bicicliști urbani de pe Facebook despre primul meu „accident” serios cu bicicleta: în fața magazinului Unirea, un taximetrist care n-a semnalizat și nu s-a uitat în retrovizoare la plecarea de pe loc m-a acroșat cu partea stîngă din față. Am căzut, mi-a sărit lanțul și mi s-a strîmbat șaua. Paradoxal, n-am înjurat, n-am plîns, doar i-am dat sfaturi șoferului, pe un ton politicos. Sunt bine.

Mi s-a spus că trebuia să fac plîngere la poliție, să pozez numărul mașinii ș.a.m.d. Poate, dar e o responsabilitate prea mare pentru un biciclist, eu eram ocupat cu datul din picioare și cu fredonatul unei melodii.

Aseară, la Marșul tăcerii 2012, se anunța ploaie. Am fost vreo 40 de oameni și am pedalat sub curcubeu. Casa poporului se vedea ciudat în zare, claxoanele șoferilor pe care-i deranjam pentru că rulam încet și pe două roți se auzeau difuz.

Vulupe ne-a adunat, ca și anul trecut. Pentru asta eu îi mulțumesc. Am pedalat simbolic pentru cei care n-au luat în serios accidentele, casca, atenția distributivă și Codul rutier.

E greu în ziua de azi să atragi atenția, să-i faci pe oameni să se oprească puțin pentru a-ți citi sfatul. Dar asta nu înseamnă că Marșul tăcerii nu va avea loc și anul viitor. Nu-i așa, Vulupe?