După mai bine de 10 ani, ieri am urcat din nou în şa… pe o bicicletă Pegas. Un Pegas 2020. De aia cu roţi mici şi coarne de cerb bătrân, pliabilă. Cu cadru verde. Am dat-o jos din pod şi am băgat-o la reparat cu gândul de a o face „cadou”. Am dat-o alături de sanie, care urma să fie mutată. Zis şi făcut.
Încă nu este complet recondiţionată. Ar mai fi multe de făcut la ea. Oricât de cadou era, nu am rezistat tentaţiei şi ieri am făcut o tură. Am mers cam 8 km (inclusiv urcare pe dealul Muscelului, în Câmpina). M-am simţit bine şi ciudat în acelaşi timp. Multă lume se uita chiorâş la mine. Unii chiar au început să râdă în hohote: „ia uite bă, ăla se dă pe bicicletă Pegas”. Merge greu (în sensul că nu poţi lua viteză – maxim 15kmh). Pe de altă parte, nu e nimic mai frumos decât să simţi că pedalezi pe o bucată de istorie.
Da… bine, sunt eu melancolic. Dar nu sunt singurul. Şi Emilian a descoperit un astfel de Pegas, lăsat în paragină în grădina unui vecin, la mare, în 23 august.
O dată cu Pegasul au mai coborât din pod încă 2 biciclete. Una dintre ele este o Ukraina, veche de 30 de ani. Dar ăsta va fi un alt episod, o nouă experienţă.